OPERATIUNEA OVERLOARD -partea intai

 Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forţele germane şi forţele Aliaţilor ca parte a celui de-al doilea război mondial. Numele de cod al invaziei aliate a fost Operaţiunea Overlord şi s-a desfăşurat între 6 iunie – 19 august1944, când Aliaţii au traversat Sena, sau, după alţi autori, 25 august, când a fosteliberat Parisul. Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele noastre cea mai mare operaţiune amfibie din istorie, care a implicat participarea a aproape trei milioane de soldaţi, care au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Faza iniţială a Operaţiunii Overlord a purtat numele de cod Operaţiunea Neptun. În faza iniţială a invaziei, aliaţii au trebuit să pună ferm piciorul pe continent, obiectiv îndeplinit între 6 – 30 iunie.

Primele forţe aliate care au intrat în luptă în Normandia au fost din Canada, Regatul Unit şi Statele Unite. După primul val de invazie, au fost debarcate forţe substanţiale ale Franţei Libere şi Poloniei plus contingente mai mici din Belgia, Cehoslovacia,Grecia, Olanda şi Norvegia.^[4]

Invazia din Normandia a început cu acţiunile aeropurtate ale trupelor de paraşutiştişi ale infanteriei transportate cu planoare şi cu atacuri masive ale aviaţiei, artileriei navale, din noaptea de 5/6 iunie. În dimineaţa zilei de 6 iunie a fost declanşată acţiunea amfibie de debarcare pe plajele Normandiei. Forţele destinate acţiunii au început deplasarea în Ziua Z din porturile de pe coastele sudice ale Angliei, cel mai important dintre ele fiind Portsmouth. Bătălia din Normandia a continuat pentru mai mult de două luni, trecând prin fazele de stabilire, extindere a capetelor de pod şi mai apoi de eliberare a teritoriului Normandiei. Aceste acţiuni au dus la închidereapungii de la Falaise şi la eliberarea Parisului la sfârşitul luni august 1944.

Bătălia din Normandia a fost descrisă de Adolf Hitler astfel: „În răsărit, imensitatea spaţiilor ne va .... permite o pierdere de teritoriu ... fără ca şansele de supravieţuire ale Germaniei să sufere o lovitură mortală. Nu e acelaşi lucru se întâmplă în occident! Dacă inamicul va avea succes aici ... vor urma consecinţe de proporţii uriaşe în foarte scurt timp”. 

După ce Germania a invadat Uniunea Sovietică, Armata Roşie a suportat greul luptelor împotriva Puterilor Axei pe frontul continental european. Într-o declaraţie comună cu Stalin, preşedintele SUA Franklin D. Roosevelt şi premierul britanicWinston Churchill au anunţat că s-a ajuns la un „consens deplin” în ceea ce priveşte nevoia urgentă de creare a unui al doilea front în Europa în 1942. Churchill i-a informat în mod neoficial pe sovietici printr-un memorandum înmânat lui Viaceslav Molotov că resursele necesare pentru invazie sunt insuficiente pentru declanşarea unei operaţiuni de amploare în cursul anului 1942. ^[6] Anunţul a avut efect, Hitler ordonând începerea de pregătiri pentru fortificarea coastei vestice a Atlanticului, în vederea respingerii unei invazii aliate.

Liderii britanici, în frunte cu premierul Churchill, doreau să evite atacurile frontale specifice primului război mondial, care provocaseră uriaşe pierderi umane. În schimb, Churchill şi şefii militarei britanici sprijineau atacurile comandourilor Direcţiei Operaţiunilor Speciale şi ale acţiunile mişcărilor naţionale de rezistenţă, în timp ce principalul efort de război al Aliaţilor occidentali ar fi trebuit să fie făcut în Marea Mediterană şi Italia, (care era considerat aliatul slab al Axei), ţintind Austria şi, mai departe, centrul Germaniei. O asemenea abordare a problemei oferea avantajul creării unei bariere, care ar fi limitat înaintarea sovietică în Europa. În schimb, americanii considerau că o abordare mult mai pragmatică era un atac pe calea cea mai scurtă dintre Germania şi principalele baze aliate din Regatul Unit. Americanii şi-au sprijinit cu foarte mare hotărâre punctul de vedere şi au lăsat foarte clar să se înţeleagă că soluţia debarcării pe coasta Atlanticului este singura pe care o vor spirjini. Până în 1944, au mai existat două porpuneri de acţiune, „Operaţiunea Sledgehammer (Barosul)” în 1942 şi „Operaţiunea Roundup (Atacul prin surprindere)” în 1943. Ultimul plan a fost adoptat şi dezvoltat sub numele de „Overlord (Suzeranul)”, dar declanşarea lui a fost amânată până în 1944.

Procesul de planificare a fost început în primele zile ale lunii martie 1943 de către „Şeful Statului Major al Comandantului Suprem Aliat” (COSSAC), generalul locotenentFrederick E. Morgan, secondat de adjunctul său american, generalul maior Ray Barker. Planul a fost adoptat şi adus la zi în ianuarie 1944 de „Cartierele Generale ale Forţelor Expediţionare Aliate” (SHAEF), conduse de generalul Dwight D. Eisenhower.

Raza mică de acţiune a avioanelor de vânătoare britanice, care acţionau de pe aerodrumurile din insulă, limitau foarte mult locaţiile posibile de debarcare amfibie. Mai mult, din punct de vedere geografic, numărul locaţiilor era redus la doar două: Pas de Calais şi coasta Normandiei. În vreme ce Pas de Calais asigura cea mai scurtă rută din Anglia până pe continentul european,[1], cele mai vaste şi joase plaje, ^[7][8]şi de asemenea cea mai scurtă cale terestră către Germania, era în schimb puternic fortificată şi apărată. Ca urmare, Aliaţii au ales Normandia ca zonă de declanşare a invaziei.

În parte datorită lecţiilor învăţate după raidul de la Dieppe de pe 19 august 1942, Aliaţii au decis să nu atace direct porturile franceze în primele faze ale debarcărilor. Debarcările masive pe un front foarte larg în Normandia ar fi permis ameninţarea simultană a mai multor porturi, în principal a Cherbourgului şi a a altora, aflate mai la vest, în Bretania, iar în scurtă vreme ar fi creat condiţiile necesare pentru au atac de amploare spre Paris şi mai departe spre graniţele Germaniei. Normandia avea o zonă de coastă mai slab fortificată şi în acelaşi timp era un punct strategic neşteptat de debarcare. Atacul executat în această zonă ar fi asigurat crearea confuziei şi debandadei în rândul forţelor germane. În noiembrie 1943,[2] generalul Eisenhower a fost numit Comandant Suprem al Forţei Expediţionare Aliate dinEuropa Occidentală. În ianuarie 1944, generalul britanic Bernard Montgomery a fost numit în funcţia de comandant al Grupului de Armate al 21-lea, care avea în subordine toate forţele terestre, şi a fost însărcinat cu dezvoltarea planului de invazie. ^[9]

În momentul numirii lui Mongomery la comandă, planul COSSAC propunea o debarcare amfibie a trei divizii şi transportarea pe calea aerului a două brigăzi. Montgomery a crescut rapid proporţiile planului iniţial de atac la cinci divizii debarcate prin acţiuni amfibii şi a trei divizii pe calea aerului, ceea ce a dus la cuprinderea în planurile debarcării şi a acţiunii de pe plaja Utah. (Mongomery ceruse la început atacul a patru divizii aeropurtate, dar capacitatea de transport limitată a făcut ca atacul să fie dat de numai trei divizii). În total, pentru Bătălia din Normandia aveau să fie destinate 47 de divizii: 19 britanice, 5 canadiene şi una poloneză sub comandă britanică şi 21 de divizii americane, plus o divizie franceză, în total 1.400.000 de soldaţi. Pe 7 aprilie şi 15 mai, Montgomery şi-a prezentat strategia de invazie la şcoala Sf. Paul din Londra. Mongomery prevedea o luptă de 90 de zile, în care timp aliaţii ar fi trebuit să atingă Sena, cu două flancuri care ar fi pivotat în jurul Caenului, cel britanic rotindu-se spre stânga, iar cel american spre dreapta.

La acţiunea amfibie aveau să participe cam 6.900 de vase, puse sub comanda amiralului Bertram Ramsay (care fusese implicat nemijlocit la debarcările din Africa de nord şi din Italia). Dintre acestea, peste 4.100 erau vase de desant. Pentru acoperirea aeriană a operaţiunii fusese constituită o forţă aeriană formată din 12.000 de aparate de zbor, aflată sub comanda mareşalului aerului Trafford Leigh-Mallory. Aceste aparate de zbor trebuiau să asigure sprijinirea din aer a debarcări, transportul paraşutiştilor în peste 1.000 de misiuni, lansarea a peste 10.000 tone de bombe în aproximatv 14.000 de misiuni.

Obiectivul primelor 40 de zile era cucerirea unei enclave, care să includă oraşele Caenşi Cherbourg. Cherbourgul era vizat în mod special pentru portul său cu ape adânci. Ar fi trebuit să urmeze atacuri care să străpungă apărarea germană şi să elibereze Bretania şi porturile de aici, plus o înaintare de aproximativ 190 km spre sud-vestulParisului, de la Le Havre, prin Le Mans spre Tours, astfel încât, după 90 de zile, aliaţii să controleze zona mărginită de râurile Loara la sud şi Sena la nord-est.