A FOST CU ADEVARAT DATA INCEPERII CELUI DE AL DOILEA RAZBOI MONDIAL DATA DE 1 SEPTEMBRIE - INVADAREA POLONIEI
Invadarea Poloniei din 1939 (numită de polonezi–Războiul de apărare din 1939, de germani: Polenfeldzug–Campania poloneză, având numele de cod dat de Marele Stat Major nazist Fall Weiss, numită de unii istorici şi "Campania poloneză din septembrie" ori "Răzb
oiul polono-german din 1939"), a fost iniţiată de Germania Nazistă, Uniunea Sovietică şi Slovacia, fiind evenimentul care a declanşat al doilea război mondial. Dacă asupra momentului declanşării celei de-a doua conflagraţii mondiale mai există discuţii, este
acceptat de către toată lumea că invadarea Poloniei a marcat începutul celui de-al doilea război mondial în Europa, de vreme ce aliaţii continentali ai Poloniei (Regatul Unit şi Franţa) au declarat răboi Germaniei pe 3 septembrie, gest urmat la scurtă vreme de Canada,Australia şi Noua Zeelandă. Invazia a început pe 1 septembrie 1939, la numai o săptămână după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, şi s-a încheiat pe 6 octombrie, odată cu ocuparea întregii Polonii de agresorii germani şi sovietici.
După un presupus "atac polonez" de pe 31 august 1939, o înscenare germană de fapt, forţele germane au atacat Polonia din nord, sud şi vest în ziua următoare. Cu liniile de apărare mult prea întinse de-a lungul graniţelor ţării, forţele poloneze au fost nevoite să se retragă spre răsărit. După înfrângerea din bătălia de pe râul Bzura de la mijlocul lunii septembrie, germanii au cucerit un avantaj indiscutabil. Pe 17 septembrie 1939, Armata Roşie sovietică a atacat regiunile răsăritene ale Poloniei în cooperare cu Germania. Sovieticii ocupau zonele convenite în anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop, care împărţea Europa Răsăriteană între sferele de influenţă sovietică şi nazistă. Trebuind să facă faţă luptei pe două fronturi, guvernul polonez a decis că apărarea în zona capului de pod românesc nu mai era posibilă şi a ordonat evacuarea trupelor şi tezaurului Băncii Naţionale prin România neutră. Până pe 1 octombrie, trupele germane şi sovietice au ocupat în totalitate teritoriul polonez, dar guvernul polonez nu s-a predat niciodată. În plus, o mare parte din soldaţii armatelor terestre şi aeriană poloneze au fost evacuaţi în România şiUngaria. Numeroşi militari polonezi evacuaţi au emigrat pentru a se alătura nou create Armate poloneze din Franţa şi din Regatul Unit.
Ca urmare a înfrângerii în Campania din septembrie, s-a format Statul secret polonez. Lupta Poloniei în al doilea război mondial nu a încetat, nou creata sa armată continuând să contribuie la operaţiunile militare ale Aliaţilor de-a lungul întregii conflagraţii. Germanii au cucerit sectorul ocupat de sovietici şi au invadat Uniunea Sovietică pe 22 iunie 1941, pierzând mai apoi întregul teritoriu în faţa înaintării Armatei Roşii în 1944. În timpul războiului, Polonia a pierdut cam o cincime din populaţia antebelică datorită ocupaţiei care a marcat sfârşitul celei de-a doua republici poloneze
Germania avea un avantaj numeric important asupra Poloniei, dar şi un important avantaj material, dată fiind politica de înarmare nazistă din perioada de dinainte de război. WEHRMACHTULr(Armata terestră germană) avea aproximativ 2.400 de tancuri organizate în 6 divizii panzer, care foloseau o nouă tactică de luptă. Aceasta prevedea că diviziile de tancuri, acţionând în colaborare cu restul unităţilor armatei, lovea masiv liniile inamice, le străpungea, izola şi încercuia porţiunile selectate ale frontului inamic, după care le distrugea. Succesele diviziilor de tancuri urmau să fie exploatate de unităţile mecanizate mai puţin mobile şi de unităţile de infanterie. Luftwaffe (Armata aerului) asigura sprijin tactic şi strategic, în special prin intermediul bombardierelor în picaj, care atacau şi dezorganizau aprovizionarea şi comunicaţiile inamicului. Toate aceste noi metode operaţionale au fost denumite Blitzkrieg (Războiul fulger), dar istoricii sunt în general de acord că, în cazul campaniei din Polonia, tacticile folosite de germani au fost mai conservatoare, mai apropiate de cele tradiţionale decât de cele ale războiului fulger. Strategia Wehrmachtului (Armata terestră) era mai degrabă cea a Vernichtungsgedankenului, bazată pe atacurile pe flancuri şi crearea de pungi care trebuiau mai apoi anihilate.
Aviaţia a jucat un rol de prim rang în cadrul campaniei. Bombardierele au atacat numeroase ţinte civile, cauzând uriaşe pierderi omeneşti în timpul a ceea ce au fost caracterizate drept bomabardamente de terorizare. Forţele Luftwaffe erau formate din 1.180 de avioane, (290 bombardiere în picaj Ju 87 Stuka, 290 bombardiere convenţionale (în special de tip He 111) şi cam 240 de diferite avioane ale marinei). În total, Germania a avut cam 3.000 de avioane, din care două treimi erau modele moderne. Jumătate dintre acestea au luptat pe frontul polonez.Luftwaffe erau cele mai bine antrenate şi echipate forţe aeriene ale momentului.
Pregătirile pentru un război de apărare împotriva Germaniei se derulau de mai mulţi ani, dar majoritatea planurilor presupuneau că luptele nu aveau să înceapă până în 1942. Pentru a face rost de banii necesari industrializării, Polonia vindea o bună parte a echipamentului modern pe care îl producea. Armata poloneză putea mobiliza cam un milion de soldaţi, dar mai puţin de jumate dintre ei se afau sub arme pe 1 septembrie. Militarii de rezervă care se îndreptau către unităţile de concentrare au fost răniţi sau ucişi în timpul raidurilor aeriene ale Luftwaffe, care a atacat sistemul de transporturi publice al polonezilor. Armata poloneză era dotată cu mai puţine tancuri şi maşini blindate decât cea germană, iar, în plus, tancurile erau dispersate la unităţile de infanterie, fiind incapabile să se opună în mod eficient atacurilor masive ale panzerelor inamice.
Experienţa căpătată în războiul polono-sovietic a modelat organizarea armatei şi doctrinei militare poloneze. Spre deosebire de războiul de tranşee din primul război mondial, războiul polono-sovietic a fost un conflict în care mobilitatea cavaleriei a jucat un rol decisiv. Polonia a recunoscut avantajele mobilităţii, dar nu s-a dovedit dornică să investească masiv în noile invenţii militare scumpe şi netestate în luptă. În schimb, brigăzile cavaleriei poloneze erau folosite ca infanterie călare şi, în timpul conflictului cu Germania, a înregistrat anumite succese limitate în luptele cu infanteria şi cavaleria germane.
Forţele aeriene poloneze erau net inferioare Luftwaffe german, deşi, contrar unei păreri foarte răspândite, nu a fost distrusă la sol. Deşi aviaţia militară poloneză nu dispunea de multe avioane de vânătoare moderne, piloţii polonezi se numărau printre cei mai bine antrenaţi din acele vremuri.
Se poate afirma că germanii se bucurau de superioritatea aeriană numerică şi calitativă. Polonia avea numai 400 de avioane, din care 169 de avioane de vânătoare şi câteva avioane învechite de transport, recunoaştere şi antrenament. Numai 36 de avioane poloneze puteau să rivalizeze cu cele germane, aşa cum era bombardierul PZL.37 Łoś. Celelalte avioane poloneze erau mai vechi decât cele germane. Avionul de vânătoare polonez PZL P.11, produs la începutul deceniului al patrulea, era capabil să dezvolte o viteză de numai 350 km/oră, mult mai mică decât a bombardierelor germane.
Marina poloneză avea o flotă mai mică decât cea germană, fiind compusă din distrugătoare, submarine şi vase de sprijin. Cele mai multe vase de suprafaţă poloneze au urmat planul Peking, au părăsit porturile poloneze pe 20 august şi au scăpat de flota germană în Marea Nordului, alăturându-se Royal Navy. Submarinele poloneze au participat la Operaţiunea Worek, concepută pentru angajarea şi distrugerea transporturilor marine germane din Marea Baltică, dar au înregistrat numai succese limitate. În afară de aceasta, numeroase vase comerciale poloneze s-au alăturat flotei comerciale britanice şi au luat parte la efortul de aprovizionare a convoaielor transatlantice.
Partidul Nazist condus de Adolf Hitler a preluat puterea în Germania în 1933. la început, Hitler a iniţiat o politică de reapropiere de Polonia, care a culminat cu semnarea pactului de neagresiune germano-polonez în 1934. Politica externă din primii ani ai puterii naziste căuta atragerea Poloniei în Pactul Anticomintern, care trebuia să se constituie într-un front comun împotriva Uniunii Sovietice. Germania era interesată de cucerirea de noi teritorii în URSS, să câştige Lebensraum–Spaţiu vital şi să lărgească graniţele Großdeutschland – Germaniei Mari. Polonia ar fi trebuie să primească la rândul ei teritorii sovietice în nord-est, dar ceea ce aveau să primească urma să-i facă pe polonezi puternic dependenţi de germani, ajungându-se ca ţara să funcţioneze ca un stat clientelar al Germaniei. Anumiţi responsabili politici polonezi au considerat că o asemenea eventualitate ar fi ameninţat grav independenţa ţării.
În afară de cucerirea de noi teritorii sovietice, Germania era interesată de stabilirea unor noi graniţe cu Polonia, care să rezolve problema izolării exclavei germane a Prusiei Răsăritene care era separată de trupul Reichului de "Coridorul polonez". În Germania era foarte larg răspândită convingera că oraşul liber Danzig trebuia încorporat în Reich. Atâta vreme cât populaţia majoritară a oraşului era în principal de etnie germană, Coridorul era un teritoriu puternic disputat între Germania şi Polonia. După semnarea Tratatului de la Versailles, Polonia a căpătat Coridorul, aceasta ducând la schimbarea compoziţiei etnice a regiunii. Hitler dorea să inverseze această tendinţă şi a promis că va "elibera" atât germanii trăitori încă în Coridor cât şi pei cei din Danzig, oraş-port aflat sub controlul Ligii Naţiunilor.
În 1938, Germania a făcut cereri tot mai insistente pentru Danzig, între timp propunând construirea unei căi ferate care să lege Prusia Răsăriteană cu restul Reichului, traversând Coridorul Polonez. Polonia a respins acest proiect, temându-se că o acceptare a pretenţiilor germane ar duce la pierderea independenţei după modelul ceh. Polonezii au refuzat să negocieze cu Hitler, neavând încredere în bunele sale intenţii. În acelaşi timp, cooperarea Germaniei cu naţionaliştii ucrainieni antipolonezi a scăzut şi mai mult credibilitatea politicii externe germane în ochii polonezilor.Pe30 martie, Polonia a primit garanţii din partea Regatului Unit şi Franţei, deşi niciuna dintre cele două ţări nu dorea în acel moment prea mult să se implice într-un conflict militat împotriva germanilor
Cum tensiunile bilaterale creşteau, Germania a trecut la o diplomaţie agresivă, retrăgându-se pe28 aprilie 1939 din Pactul germano-polonez de neagresiune din 1934 şi din Tratatul naval de la Londra din 1935. Încă de la începutul anului 1939, Hitler dăduse ordinele necesare pentru o posibilă "soluţionare a problemei poloneze prin mijloace militare". Un alt pas către deschiderea căii războiului a fost surprinzătoarea semnare a Tratatului Molotov-Ribbentrop pe 22 august, care încununa discuţiile secrete nazisto-sovietice de la Moscova, prin care naziştii care au valorificat incapacitatea franco-britanicilor de a asigura o alianţă cu URSS-ul. Ca urmare, Hitler a reuşit neutralizarea oricărei opoziţii sovietice la o potenţială campanie germană împotriva Poloniei. Atacul german trebuia dat iniţial la ora 4:00 pe 26 august, numai că pe 25 august a fost semnat Pactul de apărare comună polono-britanic ca anexă a Alianţei militare franco-poloneze. Prin acest acord, britanicii se angajau să apere şi să-i păstreze independenţa Poloniei. Hitler a şovăit şi a amânat atacul până pe 1 septembrie, încercând pe 26 august să convigă Franţa şi Regatul Unit să nu intervină în conflict. În scurtă vreme, Hitler a ajuns să fie convins că Aliaţii occidentali nu aveau să intervină în favoarea polonezilor, şi chiar dacă ar fi făcut-o, dată fiind lipsa de garanţii teritoriale, neprevăzute în actele semnate de franco-britanici, Hitler era convins că poate negocia un compromis favorabil naziştilor după cucerirea Poloniei. Între timp, numărul raidurilor şi sabotajelor unităţilor Abwehrului, hărţuirile de frontieră şi zborurile la înaltă altitudine ale avioanelor de recunoaştere germane semanalau iminenţa războiului.
Pe 29 august, Germania a dat Poloniei un ultimatum final, cerând întregul Coridor de această dată. Când Polonia a refuzat să predea teritoriul vizat, ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop a declarat că au fost rupte orice punţi de negociere. Pe 30 august, Marina poloneză şi-a trimis flotila de distugătoarea spre Anglia, executând aşa numita Operaţiune Peking. În aceeaşi zi, mareşalul Poloniei Edward Rydz-Śmigłya anunţat mobilizarea trupelor poloneze. Asupra sa s-au exercitat presiuni de către francezi pentru revocarea ordinului, ei mai sperând încă într-un aranjament diplomatic, nedându-şi seama că germanii erau complet mobilizaţi şi concentraţi la graniţa poloneză. Pe 31 august 1939, Hitler a dat ordin ca atacul împotriva Poloniei să fie declanşat la ora 4:45 a dimineţii următoare. Datorită mai multor factori potrivnici, Polonia nu-şi mobilizase decât 70% din efectivele planificate, iar multe unităţi se mai formau încă sau se deplasau către dispozitivele ordonate.
Planul german de atac asupra Poloniei, Fall Weiss, a fost conceput de şeful Marelui Stat Major, generalul Franz Halder, şi dus la îndeplinire de comandantul suprem al invaziei, generalul Walther von Brauchitsch. Planul prevedea declanşarea ostilităţilor mai înainte de înmânarea declaraţiei de război şi urmărea doctrina tradiţională a încercuirilor largi şi de distrugere ulterioară a forţelor inamicului. Avantajele materiale germane, printre care tancurile şi avioanele moderne, aveau să aducă victoria rapidă atacatorului. Infanteria, care nu era încă în întregime mecanizată, dar care colabora perfect cu artileria foarte mobilă şi cu unităţile eficiente logistice, urma să fie sprijinită de tancuri (panzere) şi de unităţi mici de infanterie mecanizată, (regimentele Schützen, care aveau să se transforme mai târziu în unităţile de panzergrenadieri), trebuia să se deplaseze rapid, să se concentreze asupra unor locaţii bine desemnate ale inamicului, să le izoleze şi să le distrugă. În această campaniei, ideea blindată, (apărută încă în perioada interbelică şi susţinută de anumiţi generali în frunte ce Guderian, strategie care presupunea atacuri masive de tancuri menite să spargă frontul inamic şi să asigure înaintări profunde în teritoriul inamic), nu a fost folosită, fiind preferate tacticile tradiţionale. Această abordare mai prudentă a fost datorată conservatorismului anumitor generali din Marele Stat Major, care încă mai considerau că rolul tancurilor era acela de sprijin al marilor unităţi de infanterie.
Polonia era potrivită pentru desfăşurarea marilor operaţiuni mobile, dacă starea vremii era favorabilă–o ţară cu câmpii întinse, cu frontiere lungi de peste 5.600 km, din care peste 2.000 km numai în nord (Prusia Răsăriteană). Graniţele Poloniei cu Germania se extinseseră cu încă peste 800 km în sud, ca urmare a Acordului de la München din 1938. Încorporarea Boemiei şi Moraviei şi crearea statului marionetă Slovaciaexpusese şi flancul sudic al Poloniei ameninţării germane.
Planificatorii germani intenţionau să folosească în avantajul lor graniţele comune foarte lungi prin conceperea unei uriaşe manevre de învăluire. Germanii urmau să atace Polonia pe trei direcţii:
§ principalul atac avea să fie dat dinspre centrul Germaniei peste graniţa estică a Reichului;
§ un al doilea atac trebuia dat din regiunea nordică (Prusia) de-a lungul Coridorului polonez;
§ un al treilea atac avea să fie declanşat de unităţi germane şi slovace de pe teritoriul Slovaciei.
§ membrii minorităţii etnice germane din Polonia, înrolaţi în unităţile Selbstschutz, pregătite încă din perioada interbelică, urmau să sprijine atacul prin acţiuni de sabotaj şi de diversiune.
Toate cele trei atacuri urmau să conveargă spre Varşovia, în timp ce principalele forţe poloneze urmau să fie încercuite şi distruse la vest deVistula. Operaţiunea Fall Weiss a fost declanşată pe 1 septembrie 1939, fiind considerată în zilele noastre prima operaţiune militară a celui de-al doilea război mondial pe teatrul de luptă din Europa.
Planul defensiv polonez, Plan Zachód–Planul Vest, fusese modelat de hotărârea politică de a amplasa forţele armate direct la graniţa polono-germană, totul bazat pe promisul ajutor britanic. În plus, cele mai valoroase bogăţii naturale, întreprinderi industriale şi cele mai bine populate regiuni se aflau în apropierea graniţei de vest (regiunea Silezia), iar politica poloneză se concentra pe protejarea acestor regiuni, mai ales că mulţi conducători ai statului se temeau că, dacă s-ar fi retras din zonele disputate cu Germania, britanicii şi francezii ar fi fost tentaţi să semneze un tratat separat de pace, similar cu Acordul de la München din 1938. În plus, niciuna dintre cele două ţări aliate ale Poloniei nu-i garantau acesteia integritatea teritorială. Date fiind aceste date, polonezii nu au fost de acord cu sfatul francezilor care le propunea să plaseze principalele forţe de apărare în spatele barierelor naturale formate de râurile Vistula şi San, deşi au fost câţiva generali polonezi care agreau un asemenea plan. Planul Vest ar fi permis armatei poloneze să se retragă înspre interiorul ţării, dar acestă retragere trebuia să fie una treptată, spre poziţiile pregătite în prealabil în zona râuriloe Narew